Si ieri va fi o zi

Am vazut zilele astea reclama la ProTV care se pregateste sa sarbatoreasca 15 ani de activitate pe fix intai decembrie. Promo emotionant, nitel cam cliseic pe alaturi, despre cum au schimbat ei lumea inconjuratoare si au dat liberate tinerilor. Despre cum au dat alternative. Despre generatia pro. Bine, de fapt cel mai interesant mi se pare totusi cum s-au schimbat fetele oamenilor de acolo, s-au conservat al naibii de mine, nici nu zici ca au imbatrinit cu 15 ani. Da, e ceva, 15 ani.

Eu am crescut cu ProTvul intr-adevar si desi nu am fost niciodata un fan infocat, pentru ca pur si simplu nu imi sta in caracter, nici n-am iesit in strada nici nu am sunat vreodata la stii si castigi, dar mi-au placut dintotdeauna pentru ca la ei am vazut prima oara serialele mele preferate, ei au dat seinfeld lunea, mad about you martea, viata ca-n filme miercuri, parca, si joi friends. Asa sint eu, mai loiala, uneori poate nejustificat, dar am ramas cumva foarte legata de postul ala pentru ca anul in care au aparut cred ca a fost pur si simplu unul foarte bun pentru mine. Faceam gimnastica, eram a patra, aveam o groaza de prieteni si abia o luam pe Maddie. Ar face anul asta in februarie 15 ani si ea, daca apuca.

Nu ca m-as plinge acum, viata e buna. In general, pe alocuri mereu gasesti ceva care sa te amarasca, dar nu despre asta e vorba. Ideea e ca parca toata copilaria mea constienta si tot ce a urmat dupa aia a inceput in anul 1996. Ciudat cum merg lucrurile. Sau poate nu asta e ciudat, e doar ciudat sa privesti retrospectiv intr-un trecut care totusi inseamna ceva. 15 ani, zau, o viata de om! sau de ciine.

Mircea Nedelciu, baiat destept cum l-am mai laudat si-n alte dati, a scris la un moment dat o nuvela cu titlu ca mai sus. Era vorba despre un om simplu c-o viata absolut comuna spre plictisitoare chiar, care se trezeste si nu prea intelege de ce lucrurile sint nitel schimbate decit se astepta. Iar la sfirsit, cind isi da seama ca a facut o calatorie in propriul trecut, e cum nu se poate mai incintat ca acea calatorie se va repeta mereu si mereu, dezvaluind de fiecare data un detaliu al vietii lui pe care poate il uitase sau nu-l apreciase cum trebuie. Pentru ca viata e ceva extraordinar chiar daca, in final, nu atingi nimic maret. Pentru ca mereu ai atitea momente la care te poti intoarce si pentru ca mereu ai ce sa speri pentru mai incolo. Si muzeuograful acela, in povestirea lui, se bucura de nu mai poate desi are o perspectiva, in ambele sensuri, total banala. Un optimist incurabil Nedelciu, ce sa mai zici. A murit in '99 dupa ce s-a luptat 10 ani cu leucemia. Si ieri va fi o zi. Bagi o fisa?

alo, alo? se aude?!

cica se cheama "culture shock" si unul dintre efecte - mai putin daunator, dupa parerea mea - este ridicarea in slavi a locului de unde provii + dramele de rigoare cum ca nu esti tot acolo. Acuma, nu stiu daca chiar asta e situatia, de suferit am suferit mai ales la inceput cind inca nu aveam activitate (sau net!!) si vremea era atit de schimbatoare incit nu stiam de unde s-o apuc. Mai sufar si acum dar mai putin si in general cam pe la inceputul zilei, dupa ce visez pe cineva (in special pe dan, totusi) de acasa de care mi-e foarte dor si ma trezesc cu un gol foarte nasol. Da' nu-i bai, chiar daca ajung sa pling 2 3 minute, tot am timp sa mi se usuce fata si sa ma fac prezentabila pentru restul zilei care urmeaza. Un pick-me-up cu putina muzica, atitudinea pozitiva de "hai domne, mai e putin pina la vacanta [?!] si intre timp o sa ai asa de multa treaba ca nici nu simti cind o sa treaca timpul" insotit de "si oricum, ajungi la biblioteca unde e net si poti sa vorbesti cu lumea, o sa fii la curent cu ce se mai intimpla, stai calma, iar in scurt timp vine wireless si merge si skypeu" si situatia se mai amelioreaza. Vestea cea mai buna a fost ca am vacanta 3 saptamini de craciun, deci o sa parazitez in mod corepsunzator bucurestiul.

dar am deviat de la subiect. Vroiam sa spun ca, in timp ce nu aveam net acasa si ma saturasem de toate jocurile offline pe care le aveam, m-am apucat de un proiect foarte ambitios care presupune pozele strinse de mine in ultimii 5 ani (fix pina la plecarea in olanda) In urma acestuia au rezultat 9 colectii foarte frumoase, cu peste 70 de personaje repetitive in diferite ipostaze, multi prieteni buni care m-au intersectat macar la un moment dat si mi-au lasat (si) o amintire frumoasa, dar si ceva poze cu pretentii artistice. So here goes nothing:

(va recomand sa dati pe slideshow, am lasat asa pentru a putea totusi "scana" repede colectiile in cautare de personaje cunoscut)

• nice groups
• two by two
• joy division
• portrete
• atitudini
• tips and tricks (amestecate dar pur si simplu prea-misto)
  
• motion
• macro
• scenery

Feedbackul este asteptat cu placere daca este alcatuit din felicitari lingusitoare si statui in centrul orasului. Cum care oras? Bucuresti, bineinteles!

PS: pozele sint facute de mai multe surse, majoritatea de mine (autografe numai dupa ce primesc scrisoarea de apreciere), dar trebuie totusi sa multumesc urmatorilor colaboratori care au imbogatit colectiile: (ordine total aleatoare) vera, dan, catalina, gelu, mona, mihai, (cosmin-si-)ioana cu obiectivul lor sf care ma baga in boala cu pozele facute, mihai (nume comun, n-au parintii imaginatie domle), andra, irina, florin, ileana si daca am mai uitat pe cineva imi cer scuze, editez lista mai incolo. Are aparate baietii, areeeeeeeee!

PS2: multumesc de asemenea Picasa, cind o sa fiu bogata o sa cumpar si eu spatiu de stocare, sa nu mai stau doar din mocangeala

Enjoy :)

when you can tell everything turned out juuuust right

intotdeauna ma tem eu ca poate iarba din curtea vecinului e mai verde decit la mine si poate ar trebui sa fac eforturi sa ma mut la dinsul. pina la urma nu fac nimic, ramin la mine in ograda dar exista o mica doza de circoteala (si de regret) care supravietuieste cumva pina la sfirsit. din fericire e anihilata la final pentru ca, nu-i asa, tuturor ne place ca binele sa invinga.

asa a fost in liceu cind, eu fiind la B, mi se parea ca cei de la I sint mult mai tari, mai simpatici si se distreaza de-o mie de ori mai bine decit mine. Regretam ca n-am avut nota mai mare la mate sa intru si eu acolo si ma consolam cu gindul ca, daca chiar imi doresc, poate ma mut. Au plecat spre ei de la diferite clase vreo 6 7 oameni cu totul, eu am ramas la B iar la final de a doispea puteam spune cu mina pe inima ca a fost cea mai misto clasa, ca mi-au placut si baietii si fetele (cu foarte mici exceptii, dusmanul da savoare aventurii), c-am descoperit o groaza de oameni misto si ca, a doua oara, as face-o cu siguranta la fel. In ordinea bancilor Irina, Ana, Zet, Romulus, Serban, Vera, Calin, Bebe, Horatiu, Bianca, Alex, Ileana, Catalin, doar citiva dintre cei care mi-au facut niste amintiri frumoase frumoase. Ca sa nu mai vorbesc despre atasatii diplomatici Doru, Irina si Cata, but this one is for 12B(n-apar chiar toti in poza asta, dar multi dintre cei mai importanti)

Si-apoi a venit facultatea si, nu stiu daca ai aflat, NU am intrat la calculatoare. Ceea ce pentru mine a fost un fail destul de mare, mi se demonstra ca voi ramine mereu "guica al doilea mai prost" - stupid, but then Im not that smart either. Si iar n-am reusit sa ma acomodez din prima, n-am fost total multumita, gaseam io cite alta grupa care era mai ceva ca a mea. Dar in final s-au adunat - unu de-aici, unu de colo si muuulti de la mine - si iar s-a creat acel frumos sentiment de "am scos ce era mai bun".

Viata e tare frumoasa. Si tre sa multumesc unei groaze de oameni pentru asta. Asta asa, c-a venit vorba de scoala. Ca mai sint inca multi, o-hooo...



PS: ma uit la poze. A fost bestial...

noapte buna, copii

cind eram eu mica aveam obiceiul sa-mi spun o poveste inainte sa ma culc, adica exact in momentele alea cind nu ai ce face si astepti sa adormi. unii numara oi (nu, serios, chiar face cineva asta?), eu eram cu fanteziile (termina, nu te mai gindii la prostii).

si unul dintre planurile mele era despre cum o sa fie cind o sa ma fac eu mare. aveam sa fiu roscata cu parul cret (macar ondulat) si ochi verzi. ma gindeam cum o sa colind eu toata lumea cu iubitul meu TONI (da, la momentul respectiv mi se parea cam cel mai bun nume). trebuia sa termin toate studiile cit mai devreme, ca sa pot sa ma marit si sa fac copii repede, ca sa "scap" de ei. n-am avut niciodata instinct matern de persoana care se duce sa pupe si sa alinte bebelusi cind ii vede pe strada, dar ma gindeam ca toata lumea face asta - copii - it's simply something u have to take care of. si asta inca tinar, ca pe la 40 de ani sa ai progeniturile crescute si sa poti sa-ti faci de cap, sa te plimbi si sa te bucuri de viata. cam 23 de ani era virsta pina la care trebuia sa ma apuc de toate astea, cum spuneam, pentru a fi in plina floare mai incolo. asta in conditiile in care oamenii de 20+ mi se pareau foarte batrini oricum. era ceva inimaginabil de fapt, sa ai atita ani.

in apararea mea am sa spun ca eram foarte mica. mai tirziu mi-am pastrat obiceiul povestilor dar am trecut la chestii mai serioase, care implicau razboie, magie si creaturi fantastice, o combinatie de carti si, bineinteles, heroes of might and magic.

asta asa, privind retrospectiv in spiritul "ce mica si proasta eram". dar in inca 20 de ani? ca roscata cu par ondulat si ochi vrezi sigur nu ma fac...

Taaa-dadadada-daaaaaaaaaaaaaa!

Asta seara sarbatorim faptul ca aparatul meu Samsung oferit (handed-down, adica) de ai mei, care a suferit o zgirietura pe lcd la aproximativ 2 saptamini de la primire (modul personal de a-mi "marca" lucrurile pe care, de altfel, le tin destul de mult) tocmai si-a revenit din socul din delta. Mai exact, nisipul fin fin fin minca-i-as firu sa-i maninc, care a intrat la motoras si-l impiedica sa mai faca zoom, oprindu-l brutal si neavenit s-a dus! Adica probabil ca inca e pe undeva pe acolo rozindu-i incet pretioasele parti electronice, dar eu am descoperit o metoda prin care exercita zoom si, pina la proba contrara, il declar reparat. Sa-mi traiasca mult si bine ca oricum n-o sa am bani de astfel de investitii majore in viitorul apropiat. Si, nu, NU este un apropo subtil. Mie imi plac lucrurile (stricate) personalizate, mi se mai intimpla sa merg rupta sau ciobita pe strada. In alta ordine de idei pe bicicleta habar n-am sa merg dar, vorba lu cata, poate invat odata, imi plac si ridichile si ciorapii colorati desi sint ofticoasa, muzica country nu prea gust pentru ca sint incapatinata si, oricum, am mereu ac si ata la mine. Rid mult, poate d-aia nici nu vreau sa emigrez, slava domnului n-am cazut din nici un copac niciodata, practic n-am avut nici o problema majora pina cind am inceput sa-mi stric picioarele; tin minte chiar ca invidiam (?!) pe ceilalti copii care aveau povesti d-astea de vitejie de spus. Am spart totusi un geam cu picioarele, pe vremea cind eram gimnasta si ma antrenam in casa pe fotoliile din sufragerie; am venit cu viteza prea mare, am pus miinile jos, picioarele sus si boooig!, s-a spart geamul de la etajul 7 spre lumea exterioara. Intr-un accident similar am spart si lustra atirnatoare din sufragerie, ma prinsesem eu deja ca fotoliile cu spatele spre fereastra sint riscante. Trebe recunoscut totusi ca as fi avut o moarte deosebita daca veneam cu si mai mare forta si plonjam de-a bineala prin geam, de la etajul sapte, intr-un flip neintentionat. Am fost salvata probabil de faptul ca n-aveam chiar saij'de kile ca acum si, ati ghicit, de alunita din virful nasului!!

no im not a romantic

bucurestiul noaptea, tacut, bucurestiul vazut din masina in drum spre oras si inapoi spre casa. e liniste si aproape curat, e liber, fara trafic care sa zumzaie si sa-ti tina atentia incordata, fara sa te enerveze. e dealul de la cotroceni gol, parca-ti vine sa bagi 80 la ora dar e pacat sa tulburi pacea. sint strazile de linga liceu care lucesc putin in noapte. aproape magic.

gustul acela aducand vag a tigara, mirosul tau in aerul rece de iarna. in statia de autobuz, pe bancile de lemn din expirat, la intrarea din spate a blocului meu, cind ningea peste noi. cinematic orchestra si cafe del mare and oh, i bet you say that to all the girls.

sincer, mie nu-mi lipseste aproape nimic, mi se pare exact ca la inceput. atita doar ca maddie era mai tinara si nu aveam pisica. altfel m-ai prins mestere, im all yours. profita

de 4 ani pina acum

prima data am fost in cerc restrins, eram patru in doua corturi, am stat pe plaja si am cam inghetat de frig si de ploaie. am mers cu trenul si-a fost destul de obositor oricum per total, desi nu era nici pe departe la fel de multa lume ca acum, poate si pentru ca 1 Mai a picat chiar de Pasti in acel an. Dar a fost foarte frumos, am cunoscut oameni noi, am inventat mormitul mu m, per total o escapada tare misto, mai ales ca faptul ca eram putini sporea aerul de "ceva special". M-am intors cobza, cu piciorul vraiste pentru ca ma invartisem cu roxana pe plaja si ne-am dat cu fundu de nisip, obosita moarta si cu partial la fizica in martea de dupa. Da' parca s-a aminat pina la urma.

Al doilea an am zis ca gata, nu mai merge faza cu cortu pe plaja. Ne-am cazat in camping linga turc, unde aveau un magarus tare simpatic da' pe care mi-era frica sa pun mina. De data asta am fost desui, vreo 4 corturi doar noi cei din camping, plus diversi prieteni pe plaja si la cazari. In rest tot frigut, tot ploicica, dar si multe peripetii interne, cu neintelegeri intre prieteni si chestii care, probabil, nu se vor povesti niciodata si pe care, daca stau sa ma gindesc mai bine, nici macar nu stiu sa se fi intamplat :D. Dar am dansat la fel de mult, am jucat carti pe porunci si, intr-un final glorios, am dormit o noapte memorabila in frig in gara din mangalia, unde ne-am boschetizat definitiv. Nu vom uita cele 5-6 ore petrecute acolo, nici buda atomica, nici vagabontul schizofrenic si nici felul teribil de amuzant in care ride cristinica. De la gara direct la facultate, tocmai se aduceau pertialele la DCE 2 si, asteptind autobuzul, o pasare m-a norocit cu mare precizie.


Al treilea an deja m-am gindit "gata domne, hai sa fie asta ultimu ca deja devine obicei si e cam mult". Cu masina, eram cam boieri, desi nu destul pentru a nu locui tot la cort, de data asta la Marina. Am fost inca si mai multi, prieteni vechi si noi, liceu si facultate si, ohohooo, inca o groaza. Ca dovada, am strins poze de pe cel putin 6 aparate, si asta numai printre apropiati. Prietena tequilla ne-a sustinut cu incredere si a prins bine mai ales cind saream pe bancile si mesele de lemn, cind ascultam concertul suie, cind ne-nvarteam pe plaja. Vremea mai buna, dar nu destul cit sa nu dirdiim putin chiar si cind eram veseli. Incolo, baieti si fete, vechea poveste, cu cit mai multi cu atit mai complicat. Dar diversitatea e buna. NEXT!

S-a facut 2008 si-am onorat si de data asta. Desi ziceam ca nu, nu stiu, parca e atractia prea mare, mai ales cind cluburile sint pline si incepi sa mori de cald si fum in ele, parca nu pot sa nu-mi doresc o avanpremiera de mare, chiar si fara inot si stat la soare. Si-n plus in vama e mereu VIATA, viata de noapte, libertatea de miscare si exprimare. Am stat doar 2 zile din motive de vreme dar nu-mi pare rau, am facut tot ce se putea in materie de inovatie in distractie, si cit a fost, a fost extraordinar. Am fost iarasi multi, nici nu mai trebuie sa zic, e ca si cum din an in an aduc tot mai multi oameni. Si aduc si altii, si prietenii lor inca in plus, si tot asa, si iata adevaratul motiv pentru care "vama se strica". Desi nu se strica, doar se umple, si concomitent cu asta piata incearca sa faca fata cererii. Si n-ai ce sa faci daca nu toti care vin acolo corespund "profilului de vamaiot". Adica ce poti sa-i zici baiatului din regie care cam merge el de felul lui in dumars dar a auzit si el de vama (poate chiar de la tine) si vrea sa se distreze, si uite ca ii place si lui, si tot asa...? Pai poti sa nu mai povestesti niciodata nimanui cum te-ai distrat tu si cit de bine e cind dansezi pe o banca si tragi un fum, ce frumos sa te trezesti cu marea-n fata si ce frumoasa e furtuna aici, cind o privesti de pe o banca a expiratului c-o bautura in mina. Si ai putea sa tii totul pentru tine si sa le zici tuturor ca "n-au voie", dar cum ai putea sa-ti permiti sa faci asa ceva?

A fost foarte misto, exact cum trebuia, chiar daca pe alocuri, in momente de luciditate extrema, am avut niste revelatii dure despre viata si oameni, despre cei carora le-ar trebui absolut interzis sa aiba copii datorita riscului de a aparea generatii demente, despre cei care ar trebui batuti mult in cap pentru a-si reveni, despre cum e sa ai 22 de ani cind prietenii au 23 si asta incepe sa se cam vada, despre faptul ca sormea are 28, life, the universe and everything... Totusi, misto, tare misto. Un lucru doar: nu mai stau de 1 mai la cort...

Welcome home

My darling, I think we'll get along juuuuust fiiiine...