ma gindesc sa-ncep sa dezvolt relatii afective cu copacii. indeplinesc multe dintre conditiile necesare, par a fi insasi raspunsul: au o viata naturala lunga, nu prea exista riscul sa moara inaintea mea; au un ciclu de dezvoltare frumos si predictibil, totusi nu lipsit de surprize placute: in fiecare an se fac si mai mari, primavara le apar frunze, apoi flori, vara sint in plina efuziune vitala, apoi toamna isi schimba culorile si, chiar daca iarna ramin goi si oarecum infricosatori, stiu ca in maxim 2 - 3 luni or sa invie din nou. plus ca imbatrinesc greu, si chiar si atunci sint tot in putere.
copacii nu ma pot dezamagi, sint simpli si frumosi, cu un scop functional bine definit, nu pot sa cer mai mult de la ei si asta e un lucru foarte bun, impune niste limite clare, de netagaduit. de asemenea, sint partenerii perfecti de discutie: tac intotdeauna, ma lasa sa am dreptate si, desi sint oarecum plictisitori la capitolul asta, le pot imagina chiar eu niste raspunsuri din cind in cind. iata cum reusim cu putina bunavointa sa acoperim si capitolul magie: "eu si copacul fermecat, prietenul meu de nadejde". suna asa putin de spitalu' de nebuni dar, daca asigura linistea sufleteasca, ce mai conteaza?
marți, 10 iunie 2008
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 proteste:
Mai sunt si pietrele. Le poti privi cum cresc ;)
gasesti un om rabdator, cu aceleasi nazuinte ca si tine, faceti cu randul si fiecare este copac. dar tu ai putea fi copac? asta e intrebareA!
razvan - vai, ma tem ca pietrele cresc prea greu pentru speranta mea de viata :).
mihai - nimeni nu poate sa fie un copac desavirsit, mai ales cu persoane apropiate. tocmai de-aia exista conceptul de "copac". uneori im the closest thing to it dar in principiu nu, n-am inclinatie. si nici nu-mi doresc. plus ca un copac nu si-ar dori de la mine sa fiu si eu unul. nu pot sa cred ca teoretizez notiunea asta. batutul cimpilor e frumos in stare virgina, luxurianta. blublublublublu
Trimiteți un comentariu