povestiri despre nebunia obisnuita

atunci cind nu vezi foarte bine la distanta lumea poate parea un loc mai bun. bineinteles, depinde de tipul de temperament, de felul de a fi, etc, dar per total toti oamenii cu care intri in contact sint mai putin agresivi si mai usor de ignorat. pentru ca nu le vezi fetele bine decit cind esti foarte aproape de ei, si atunci deja nu mai conteaza pentru ca aproape i-ai depasit; pentru ca grimasele de oameni cool, zimbetele batjocoritoare, sprincenele ridicate in semn dezaprobator si multe altele, pur si simple se pierd in ceata. iar daca la chestia asta adaugam un mp3 player care urla in urechi cu acele melodii, things couldnt be dandyer.

bineinteles unii circotasi ar spune ca ar fi absolut necesar sa port ochelari, ca trebuie sa repar acest defect care nu are alt sens logic decit in inrautatire, ca trebuie sa iau lucrurile in serios si, pragmatic vorbind, sa am "grija de mine" pentru ca, nu-i asa, no one else will, but i say, what the heck, am destule probleme vara (toamna) asta, si nu am nici o sansa, nici intentie, sa le rezolv pe toate, so i might as well make the most of them. da, e putin ciudat sa "scoti ce e mai bun dintr-o problema", dar intr-un mod foarte sucit si stupid, aproape se poate.

traiesc intr-o semi obscuriate pacifista, eu si caii inhamatai la carute. momentan ma descurc binisor, deja m-am obisnuit sa nu vad cind intru la metrou sau in spatii larg deschise. in final nu-i chiar asa de rau, e o chestiune de perspectiva (hihi, i made a funny). astept cu interes ochelarii de exersarea muschilor ochilor, despre care se spune ca, pentru doar 15 minute pe zi, reduc simtitor astigmatismele si in general revitalizeaza musculatura ochiului. pina atunci insa, nu va mirati daca treceti pe strada pe linga mine si va ignor; nu e nimic personal, incercati in schimb sa luati initiativa. va asigur de cele mai bune intentii.