din fericire, viata nu poate merge decit inainte

la un moment dat am sa fac probabil o criza de isterie pentru toate chestiile reprimate si inghitite degeaba, pentru lucrurile pe care le iau prea personal, pentru momentele in care mi se pare ca mi se fac nedreptati, pentru ca se abuzeaza de natura mea buna (ahem), pentru ca uneori reactionez gresit si oricum, tardiv, pentru ca n-am prea stiut niciodata sa pierd. si-atunci lucrurile au sa fie cit se poate de seci pentru ca n-o sa cada nici cerul pe pamint, nici n-o sa vina oamenii in sir sa-si ceara scuze sau sa ma slaveasca, nu am sa dispar de aici pentru a ma teleporta brusc in alta parte si nici n-am sa iau totul de la zero pentru ca, in definitiv, sa fac aceleasi greseli. am sa ma simt poate mai linistita daca voi reusi sa fac criza implicind cit mai putini oameni sau teribil de prost daca nu. si poate am sa primesc priviri compatimitoare, poate mi se va spune si mie la telefon "dont worry, it's ok, we're all like that", poate ca voi avea dreptate si universul va fi de partea mea. poate ca nu. aici ar fi ceva mai grav.

si-ai zice ca stiind toate astea as reusi sa fac ceva, sa incerc sa schimb lucrurile din timp, sa rabufnesc controlat, treptat, sa modific cursul unor evenimente aproape sigure, stiind ca decizia este numai si numai a mea and all that crap.

previziunea ramine in picioare