i want it all

poate ca exista totusi o vreme in care esti nevoit sa te adaptezi, sa lasi de la tine mai mult decit credeai vreodata ca vei fi dispus, sa faci compromisuri si sa ridici pretentii mai mici. poate ca exista un moment in care iti vei calca pe inima si vei ierta diferite chestii la cineva special pentru ca.. ei bine, pentru ca iti vei face un calcul din care va reiesi ca sansele sa gasesti pe cineva mai bun sunt mici. poate, deci, ca vei inchide ochii, ca te vei face ca nu stii, ca nu te deranjeaza, poate ca vei incerca sa te duci cu vorba o vreme in sensul asta, pina cind vei ajunge chiar s-o crezi. concomitent insa s-ar putea sa si oferi mai putin, sa ai sentimentele "mai putin curate", sa calci strimb, sa nu-ti pese, sa te porti urit sau indiferent fara sa simti remuscari, sa scada pur si simplu totul in grad ca importanta dar si ca interes. poate ca exista un moment in care inveti sa te multumesti cu mai putin.

din partea mea, momentul cu siguranta nu a venit inca.

din fericire, viata nu poate merge decit inainte

la un moment dat am sa fac probabil o criza de isterie pentru toate chestiile reprimate si inghitite degeaba, pentru lucrurile pe care le iau prea personal, pentru momentele in care mi se pare ca mi se fac nedreptati, pentru ca se abuzeaza de natura mea buna (ahem), pentru ca uneori reactionez gresit si oricum, tardiv, pentru ca n-am prea stiut niciodata sa pierd. si-atunci lucrurile au sa fie cit se poate de seci pentru ca n-o sa cada nici cerul pe pamint, nici n-o sa vina oamenii in sir sa-si ceara scuze sau sa ma slaveasca, nu am sa dispar de aici pentru a ma teleporta brusc in alta parte si nici n-am sa iau totul de la zero pentru ca, in definitiv, sa fac aceleasi greseli. am sa ma simt poate mai linistita daca voi reusi sa fac criza implicind cit mai putini oameni sau teribil de prost daca nu. si poate am sa primesc priviri compatimitoare, poate mi se va spune si mie la telefon "dont worry, it's ok, we're all like that", poate ca voi avea dreptate si universul va fi de partea mea. poate ca nu. aici ar fi ceva mai grav.

si-ai zice ca stiind toate astea as reusi sa fac ceva, sa incerc sa schimb lucrurile din timp, sa rabufnesc controlat, treptat, sa modific cursul unor evenimente aproape sigure, stiind ca decizia este numai si numai a mea and all that crap.

previziunea ramine in picioare

si bineinteles, sindromul "nu mai e ca inainte"

Recent am terminat o carte in care eroii, printre altele, isi infiintasera o agentie de voiaj pentru mitomani, ceea ce consta intr-un curs de pregatire despre locatia pe care, chipurile, o vizitasera, astfel incit la sfirsit sa aiba cunostinte necesare pentru a convinge pe oricine ca voiajul fusese real. Una dintre chestiile de baza era sa incepi cu un "lucrurile nu mai sint ca inainte", ceea ce aproape iti garanta increderea interlocutorului.

Cam asa si la noi. Mi s-a cam acrit de oameni care rostesc vag superior replica asta inteleapta, care au fost de la inceput pe peste tot si, prin acest simplu fapt, considera ca lucrurile le apartin. Si iata ca tocmai cind ajungi si tu la un festival cu greutate deja, sa luam la intamplare - editia a cincea, e teribil de nasol, lumea de proasta calitate, organizarea mult mai slaba efectiv nu mai face fata numarului imens de oameni, plaja e plina si coada la buda mare. Tragic. Incheiat cu un "la anul nu cred ca mai vin, la citi pustani si cocalari au inceput sa apara". Desi fenomenul este cit se poate de explicabil, pentru ca "pustani" o sa apara mereu cu dorinte de experiente noi (kids grow, it's a shame, i especially hate it when it happens to puppies), iar diluarea "calitatii umane" se explica prin faptul ca, pe scurt, oamenii aduc alti oameni, si poate nu sint toti pe atit de cul, de roc si de incadrati vizual si spatial ca "originalii". acuma nu c-as fi de acord cu taranismele si vorbitul tare si manelistic la filme, lista putind continua, zic doar ca lucrurile sint relativ explicabile. friends of friends of friends tend to be a bit different.

Io zic ca daca nu-ti mai place, nu tre sa mai maninci. Si eu am fost o stufuioata redutabila, am fost la toate editiile pina la asta, si cind au fost treij' de mii de oamenii si cind au venit doar sapte (000). Si anul asta am intrerup traditia pur si simplu, nu ca m-ar fi scirbit oamenii ci pentru ca nu mi-a mai placut asa de mult care erau invitatii, si am incercat ceva nou care deja devenise "too popular" pentru altii. Asta-i viata, desi e relativ nasol ca atunci cind ajungi intr-un loc inedit pentru tine sa asculti comentariile cunoscatoare si plictisite ale altora, care parca iti fac un apropo ca, dom'le, esti in plus, tu ai stricat locul. Asta asa, ca fapt divers, de oameni tristi faci abstractie, e pacat sa-ti strice distractia. Si in inchiere, aparent fara nici o legatura cu subiectul dat, iata:

marea leneveala

s-a sfirsit. erau aceste 2 saptamini mari si late din iulie in care in mod deja traditional ai mei se cara si-mi raminea mie rolul de a sta sa pazesc lighioanele si ce mai e pe acolo. bineinteles, planuri: despre cum am sa ma joc incontinuu, despre cum am sa tai eu in mod eficient chestii de pe lista mea de treburi pe vara, despre cum a sa-mi fac inca alte planuri pentru viitorul pe termen lung si scurt. am realizat preponderent prima parte din planuri (diablo 2 again, ahem) dar si la restul am tras cit de cit. insa in principiu mi-a fost foarte lene. am descoperit in cite moduri se poate pierde timpul, cum pot sa NU ies non-stop, sa NU stau pe net sau sa vorbesc cu oamenii la telefon, despre cum pot, in schimb, sa chem prieteni pe la mine desi trebuie sa mentionez ca petrecerea de vara nu s-a mai tinut (se stresa maddie prea tare), deci daca n-ai fost invitat n-a fost nimic personal. am lasat balta blogurile si am ramas datoare la leapsa (cind ma introc, mihai, apreciez interesul, serios :), n-am ascultat muzica ci radio, nu m-am uitat la filme ci la seriale, si tot asa.

urmeaza partea a doua de vacanta in care sper sa fiu foarte intens plecata, fie ca am cu cine fie nu (desi se gaseste mereu cineva). wish me luck. am sa incerc sa nu povestesc despre cit de frumoasa e rominia, despre superbele peisaje si concertele teribile la care am sa asist din primul rind, bineinteles, n-am sa pun nici poze si nici sa descriu cu lux de amanunte satele, orasele, muntii si marile. pentru ca am observat o chestie: pozele altora nu au valoare particulara, decit daca sint fie extraordinar de frumoase, award-winning like, fie daca aduc, macar un pic, cu tine. pozele altora sint amintirile lor. sau poate c-o sa ma doara in fund pentru ca aici este micul meu spatiu privat si personal si fac ce vrea muschiu meu. intre timp pierd timpul cu probleme filozofico-crap si in 4 ore am tren.

(c-o voce suava si cele mai sincere urari de bine, pentru cei care l-au auzit la radio:)
noapte buna, copii

puffffffffffffff

sa te culci la 12 si sa te trezesti 11 ore mai tirziu dar sa nu te ridici din pat imediat, sa mai lenevesti vreo ora hirjonindu-te, uitaindu-te la televizor sau pur si simplu rizind bine dispus; sa nu faci nimic toata ziua, sa-ti fie incredibil de lene sa iesi din casa pentru a respira aerul de munte care, din fericire, intra destul de bine si pe fereastra; sa bati aceleasi drumuri care in copilarie pareau incredibil de lungi si de plictisitoare pentru ca timpul trebuie trecut cumva si, oricum, nu ne grabim nicaieri; sa nu vrei sa descoperi nimic, sa realizezi nimic, fara nici o nevoie stringenta, asta neinsemnind totusi ca pierzi o zi minunata de vacanta; sa mergi cu masina ore intregi, alegind aproape intotdeauna drumul mai lung, just for the pleasure of it; de asemenea:

jocuri lenese, batai cu picioarele pe sub masa, cu perne si sepci, televizor si desene animate, filme nevazute de acum 5 ani, fara calculator la care sa te joci in prostie, fara internetul indobitocitor, flori frumoase si pisici siameze. iar cind te astepti mai putin, macdonald te-asteapta mereu, ca a doua zi sa te doara stomacul, o chestie de la sine inteleasa.

si dupa toate astea, urmeaza


luni. it's show time!