Never regret something that once made you smile

Acum o mie de ani am avut niste prieteni pe care credeam ca o sa-i am toata viata. Unii au plecat, altii s-au instrainat, altii au fost atit de sinceri cu mine incit mi-au semnalat probleme potential fundamentale abia 4 ani mai tirziu. Sinceritatea asta.

Acum o mie de ani faceam gimnastica de 3 ori pe saptamina si imi place la nebunie. Invatam 3 limbi straine si ma jucam pe un 386 cele mai tari jocuri cu grafica VGA care ajungeau la mine pe dischete "mari" de 1.2 mega.

Acum o mie de ani am avut cel mai frumos si bun si destept ciine collie de pe lumea asta. Te latra daca udai florile pe balcon, incerca sa te muste daca aruncai gunoiul, era bun cu toata lumea, dar in special cu baietii, pisicile si porcii de guineea. Si-asa o sa ramina mereu pentru mine, la fel cum o sa ramina poiana de la sinaia, care nici aia nu mai e, serile cind vorbeam ore in sir cu doru despre diablo 2 si tot ce a fost bun din generala, liceu si facultate.

Iau copilaria si-o impaturesc frumos. O asez apoi cu grija intr-un dulap intreg, numai al iei, pentru ca 24 de ani ocupa ceva loc.

La revedere si multumesc. Ne vedem mai tirziu, mult, mult mai tirziu.

In final, e adevarat ca tot ce putem face este sa mai castigam putin timp. Doar atit. Axa se citeste intr-un singur sens din pacate, o sa imbatrinim, o sa ne stafidim ca niste fructe uscate si noi si, ce e mai rau, si cei apropiati, o sa pierdem rind pe rind cam tot ce credeam ca e cel mai important la un moment dat.

Fact.

Dar intre timp uite ca am mai castigat niste timp, niste zile, niste amintiri frumoase, o stare de bine. So until the moment comes, carpe diem. Its the only good choice you have anyway.

elementary, my dear watson...

sometimes the problem is not not knowing someone well enough but rather knowing that person too well....

Who says living in your own reality is bad?

Am un nou gardian pazitor. Il cheama Styx si e un dragon de argint. Are aripile larg deschise dar nu are de gind sa zboare prea curind; desi nu ne stim de mult sint sigura ca nu ma va lasa la greu. Vine dintr-un tarim unde era foarte puternic, unde exista elfi si zine si magia celor patru elemente, unde razboaiele sint lungi si fortele de neimaginat. Locuia in varful unui munte magic si era stapin pe o suprafata mai mare decit setorul 2, dar un blestem puternic l-a facut prizonierul unei custi de sticla fix 1304 ani si 6 zile.

Azi l-am eliberat, asa ca in schimb ma va apara mereu si va avea grija de mine.
Multumesc Styx.

wishful thinking

pentru ca tu existi doar in mintea mea, si daca nu mi te mai imaginez, atunci ai sa dispari pur si simplu. PUF!

Si ieri va fi o zi

Am vazut zilele astea reclama la ProTV care se pregateste sa sarbatoreasca 15 ani de activitate pe fix intai decembrie. Promo emotionant, nitel cam cliseic pe alaturi, despre cum au schimbat ei lumea inconjuratoare si au dat liberate tinerilor. Despre cum au dat alternative. Despre generatia pro. Bine, de fapt cel mai interesant mi se pare totusi cum s-au schimbat fetele oamenilor de acolo, s-au conservat al naibii de mine, nici nu zici ca au imbatrinit cu 15 ani. Da, e ceva, 15 ani.

Eu am crescut cu ProTvul intr-adevar si desi nu am fost niciodata un fan infocat, pentru ca pur si simplu nu imi sta in caracter, nici n-am iesit in strada nici nu am sunat vreodata la stii si castigi, dar mi-au placut dintotdeauna pentru ca la ei am vazut prima oara serialele mele preferate, ei au dat seinfeld lunea, mad about you martea, viata ca-n filme miercuri, parca, si joi friends. Asa sint eu, mai loiala, uneori poate nejustificat, dar am ramas cumva foarte legata de postul ala pentru ca anul in care au aparut cred ca a fost pur si simplu unul foarte bun pentru mine. Faceam gimnastica, eram a patra, aveam o groaza de prieteni si abia o luam pe Maddie. Ar face anul asta in februarie 15 ani si ea, daca apuca.

Nu ca m-as plinge acum, viata e buna. In general, pe alocuri mereu gasesti ceva care sa te amarasca, dar nu despre asta e vorba. Ideea e ca parca toata copilaria mea constienta si tot ce a urmat dupa aia a inceput in anul 1996. Ciudat cum merg lucrurile. Sau poate nu asta e ciudat, e doar ciudat sa privesti retrospectiv intr-un trecut care totusi inseamna ceva. 15 ani, zau, o viata de om! sau de ciine.

Mircea Nedelciu, baiat destept cum l-am mai laudat si-n alte dati, a scris la un moment dat o nuvela cu titlu ca mai sus. Era vorba despre un om simplu c-o viata absolut comuna spre plictisitoare chiar, care se trezeste si nu prea intelege de ce lucrurile sint nitel schimbate decit se astepta. Iar la sfirsit, cind isi da seama ca a facut o calatorie in propriul trecut, e cum nu se poate mai incintat ca acea calatorie se va repeta mereu si mereu, dezvaluind de fiecare data un detaliu al vietii lui pe care poate il uitase sau nu-l apreciase cum trebuie. Pentru ca viata e ceva extraordinar chiar daca, in final, nu atingi nimic maret. Pentru ca mereu ai atitea momente la care te poti intoarce si pentru ca mereu ai ce sa speri pentru mai incolo. Si muzeuograful acela, in povestirea lui, se bucura de nu mai poate desi are o perspectiva, in ambele sensuri, total banala. Un optimist incurabil Nedelciu, ce sa mai zici. A murit in '99 dupa ce s-a luptat 10 ani cu leucemia. Si ieri va fi o zi. Bagi o fisa?

note to self

Diana nu mai fi penibila.