Si ieri va fi o zi

Am vazut zilele astea reclama la ProTV care se pregateste sa sarbatoreasca 15 ani de activitate pe fix intai decembrie. Promo emotionant, nitel cam cliseic pe alaturi, despre cum au schimbat ei lumea inconjuratoare si au dat liberate tinerilor. Despre cum au dat alternative. Despre generatia pro. Bine, de fapt cel mai interesant mi se pare totusi cum s-au schimbat fetele oamenilor de acolo, s-au conservat al naibii de mine, nici nu zici ca au imbatrinit cu 15 ani. Da, e ceva, 15 ani.

Eu am crescut cu ProTvul intr-adevar si desi nu am fost niciodata un fan infocat, pentru ca pur si simplu nu imi sta in caracter, nici n-am iesit in strada nici nu am sunat vreodata la stii si castigi, dar mi-au placut dintotdeauna pentru ca la ei am vazut prima oara serialele mele preferate, ei au dat seinfeld lunea, mad about you martea, viata ca-n filme miercuri, parca, si joi friends. Asa sint eu, mai loiala, uneori poate nejustificat, dar am ramas cumva foarte legata de postul ala pentru ca anul in care au aparut cred ca a fost pur si simplu unul foarte bun pentru mine. Faceam gimnastica, eram a patra, aveam o groaza de prieteni si abia o luam pe Maddie. Ar face anul asta in februarie 15 ani si ea, daca apuca.

Nu ca m-as plinge acum, viata e buna. In general, pe alocuri mereu gasesti ceva care sa te amarasca, dar nu despre asta e vorba. Ideea e ca parca toata copilaria mea constienta si tot ce a urmat dupa aia a inceput in anul 1996. Ciudat cum merg lucrurile. Sau poate nu asta e ciudat, e doar ciudat sa privesti retrospectiv intr-un trecut care totusi inseamna ceva. 15 ani, zau, o viata de om! sau de ciine.

Mircea Nedelciu, baiat destept cum l-am mai laudat si-n alte dati, a scris la un moment dat o nuvela cu titlu ca mai sus. Era vorba despre un om simplu c-o viata absolut comuna spre plictisitoare chiar, care se trezeste si nu prea intelege de ce lucrurile sint nitel schimbate decit se astepta. Iar la sfirsit, cind isi da seama ca a facut o calatorie in propriul trecut, e cum nu se poate mai incintat ca acea calatorie se va repeta mereu si mereu, dezvaluind de fiecare data un detaliu al vietii lui pe care poate il uitase sau nu-l apreciase cum trebuie. Pentru ca viata e ceva extraordinar chiar daca, in final, nu atingi nimic maret. Pentru ca mereu ai atitea momente la care te poti intoarce si pentru ca mereu ai ce sa speri pentru mai incolo. Si muzeuograful acela, in povestirea lui, se bucura de nu mai poate desi are o perspectiva, in ambele sensuri, total banala. Un optimist incurabil Nedelciu, ce sa mai zici. A murit in '99 dupa ce s-a luptat 10 ani cu leucemia. Si ieri va fi o zi. Bagi o fisa?